Am ramas fascinata de o fotografie ce infatiseaza o copilita imbracata in rochita roz, inconjurata de baloane albastre ca cerul senin. Nu i se vede chipul, ci doar visele din care e alcatuita lumea ei. Albastre si jucause zboara in jurul meu si nu reusesc sa le prind. In jur totul e ruina. O ruina artistica ce aminteste de un cutremur, dar totusi ruina. Nu ma mai vad nici pe mine si nu pot sa fac nici un gest ca sa prind macar un balon.Si daca l-as prinde ce as face cu el? As zbura cu el sau l-as sparge ca sa-i analizez continutul?
Cred ca a doua varianta mi se potriveste mai bine. As analiza tot ceea ce ar putea merge prost pe baza experientelor trecute. As face asta cu fiecare balon pana cand as ramane fara vise albastre, inconjurata doar de urmele cutremurului nemilos numit viata si de un teanc de servetele inmuiate in lacrimi sarate.
Ei bine, aici am ajuns. Baloanele pe care nu le-am spart trebuie sa fi fost umflate cu heliu caci au zburat unde nu le mai pot vedea. Cat despre ruina din jurul meu nu stiu daca sa fug departe de ea sau sa incep sa rezidesc peretii daramati, asa ca doar o contemplu astepand sa-si schimbe singura forma si sperand ca briza de apus va impinge baloanele ratacite prin gaurile unde odata erau ferestre.
