Sunday morning and The end of the world

Love is easy. Love is no hassle. Love is like a Sunday morning.
It has to be.

I am listening to your music at the end of the world. On the other side of the world. At the end of my world.

I am watching myself in the mirror at the end of the world. I touch my face on the other side of the mirror. My hand hot, steams the mirror, blurs the image and takes me to the end of my world. Into your world.

And there you are. My eyes, your eyes; my lips, your lips; I hold your face in my hand.

At the end of the world I am you and you are me, there is no other way as love is the end of this world.

Poveste de Iarna

E iarna si tara mea sufera. Vreau sa cred ca e suferinta dinaintea unei nasteri dar inima mi-e grea. Asadar caut o poveste care sa-mi aline seara.

***
E iarna si locuiesc de o saptamana intr-o vila victoriana pe Ellerdale Rd. Copiii au adormit cu greu dupa un sir nesfarsit de intrebari asupra activitatii artistice a Angelinei, soricica balerina. Intru in camera mea de la ultimul etaj. Inainte sa ma intind pe pat nu pot sa nu ma opresc putin si sa nu ma intreb a nu stiu cata oara cate printese au visat in acest pat in ultimul secol. Parca le vad spiritele diafane plutind in jurul lui.

Proprietarul casei e colectionar de mobila veche, opere de arta si copii mici.

Sunt obosita asa ca alung repede spiritele plutitoare ale presupuselor printese si ma asez pe pat. Imi scot balerinii si imi ridic privirea. In fata mea pe perete atarna greu o pictura cu trei nife si un faun ce canta la fluier. Doar ce s-a lansat filmul Cronicile din Narnia, pe care l-am vazut deja de trei ori in ultimele doua saptmani, asa ca nu pot sau nu sper de fiecare data cand ma uit la acest tablou (adica de cel putin trei ori pe zi) ca se va deschide undeva in el o poarta magica si voi pasi intr-o lume de poveste. Dulap nu am, doar un scrin, si poate e mai bine pentru ca daca as fi avut unul, probabil mi-as fi petrecut ore in sir ascunsa in el asteptand sa se deschida usile si sa cad in zapada.

Ma uit insistent la faun incercand sa-i atrag atentia cand usa camerei se loveste cu zgomot de perete lasand-o pe Gertrude imbracata in rochita verde din bumbac organic, sa intre in camera abia tragandu-si sufletul.
"Nannny, nanny, vino repede!" scanceste fetita. Are cinci ani, ochi mari albastri si e convinsa ca zanele exista.

Primul impuls e sa o iau la rost. Abia reusisem sa o imbrac in pijama si sa o adorm iar acum ii arde din nou de joaca. Insa expresia fetei ei e serioasa, nu pare ca vrea sa se joace.

"Ce s-a intamplat?"
"Veveritele! Mor veveritele!"
"...."
"Da, afara, trebuie sa le ajutam. Daca mor veveritele orasul e pierdut."

Ma trage de mana inainte sa apuc sa deschid gura. Mi se pare mie sau copilul asta e mai inalt decat acum 10 minute cand l-am bagat in pat?

O luam la fuga pe scari. Ma impiedic de carti si jucarii. La primul etaj cineva face exercitii de pian. Asta mai lipsea, imi zic, s-au trezit toti trei, o sa-mi ia cel putin o ora sa-i adun si sa-i adorm din nou. Arunc un ochi printre usi in camera cu pian, insa pe scaunel nu e Nicholas asa cum ma asteptam. Nu am timp sa reactionez sau sa gandesc caci Gertrude ma trage insistent pe scari. Desi am stins luminile cand am urcat in camera mea toata casa e din nou luminata iar zgomotul pianului din ce in ce mai puternic.

Alergam prin holul imens de la intrare insa am timp sa simt privirile statuilor atintite asupra noastra. In bucatarie e de asemenea lumina si pot vedea prin vitraliile inalte ca intreaga gradina e luminata ca si cum ar fi...dimineata? sau e o aurora boreala?

Nu am timp sa decid pentru ca fetita ma implora din priviri sa ma grabesc. Iesim pe terasa unde in fata noastra se intinde o priveliste sumbra. Gazonul verde arata ca un camp de lupta careia i-au cazut victime o multime de veverite.

Inteleg ca fetita nu glumeste si o intreb din priviri ce s-a intamplat.
"Vulpile albastre scanceste ea. Vulpile albastre au facut asta. Daca nu le oprim vor prinde toate veveritele, din toate parcurile si atunci orasul va fi pierdut."
"Bine, si cum facem asta?" o intreb.
"Nu stiu, tu esti nanny, tu stii povestea."

Din pacate stiu doar sa citesc povesti imi zic eu. Imi amintesc ca ar trebui sa adun toti cei trei copii si sa-i duc din nou in pat dar ceva nu se leaga in imaginea asta. De ce e Gertrude imbracata in rochita, de ce e atat de multa lumina afara la ora zece seara in luna ianuarie, si ce au patit veveritele astea? O fi vreo epidemie?
Imi revin insa repede caci fetita mea a coborat deja printre veverite si le ia in brate pe cele care sunt inca vii. Ma panichez la ideea ca s-ar putea imbolnavi la atingerea animalelor asa ca alerg dupa ea insa in clipa in care talpile mele ating gazonul aerul din jurul meu se schimba. Parca e mai dens iar lumina mai intensa. Inima mea se topeste si fara sa imi sau seama ce fac, ma trezesc ca adun si eu veveritele care par sa mai aiba un strop de viata in ele si, impreuna cu Getrude, le ducem bucatarie la caldura.

Fetita e trista insa dedicata intru totul micilor creaturi cu care pare sa comunice intr-o limba doar de ea stiuta. Ma induioseaza acest suflet blond, in rochita verde, semanand cu un pui de druid dintr-o poveste celtica. Ma simt complet neajutorata. Dintr-o data imi doresc ca zanele sa fie reale si sa intervina in mod miraculos pentru aceste veverite in suferinta. Iau copilul in brate si incerc sa o incurajez sau sa-mi fac eu curaj si ma surprind spunandu-i ca zanele ne pot ajuta daca le cerem asta cu credinta. Cu cat ii vorbesc mai mult cuvintele sunt mai apasate si mai hotarate si nu-mi mai apartin:

"Toate aruncaturile,
Toate facaturile
Si toate durerile,
Cele necurate
Si toate duhurile
Manate si tapate.
Eu le potolesc
Si-napoi le-nvartesc,
Pe capul cui le-o manat,
Pe capul cui le-o tapat"

"Nanny, Nanny  ce tot spui acolo! Vino repede! Iar fac galagie veveritele la fereastra mea si nu pot sa dorm".Gertrude imbracata in pijamaluta cu inimioare ma trage de maneca.

Faunul imi face cu ochiul.

Pictura de Daniel Maclise.

Trup şi Pâine

Sâmbătă seara casa bunicilor mirosea a pâine şi a curat. Eu şi soră-mea eram cocoţate în vârful patului, îmbăiate şi îmbrăcate în hăinuţe curate, cu interdicţia de a mai ieşi afară în praf. Lângă noi, pe masa din bucătărie stătea acoperită cu un ştergar gros de cânepă pâinea caldă, şi, uneori, plăcinte cu poale-n brâu, din care rupeam câte o firimitură fierbinte nemaiavând răbdare până la cină. Mirosul de pâine caldă era semnalul sfârşitului unei săptămâni de moncă şi în acelaşi timp dădea startul orelor lungi de trândăveală cu parfum de iarbă, flori şi miere.

Douăzeci de ani mai târziu, într-o seară plină de tot felul de emoţii amestecate produse de vara aflată în toi şi de preocupările mele de a mânca cât mai sănătos, m-am hotărât să îmi fac propria pâine. Să o frământ şi să o coc, şi cu puţin noroc să o şi pot mânca.

După câteva încercări eşuate şi telefoane disperate la bunica şi la mama pentru că aluatul ăla nu vroia pur şi simplu să crească oricâtă drojdie îi puneam, am îmblânzit-o. Coptul pâinii a devenit de atunci o poveste de iubire. Cand iubesc fac paine, când sunt prea copleşită de bucurie fac pâine, cand nu-mi găsesc rostul fac pâine. Fac pâine pentru că mirosul ei e sfânt precum tămâia şi înlătură orice tristeţe.

Opreşte-te pentru o secundă.

Imaginează-ţi mirosul de pâine proaspată.

Închide ochii.

Poţi fi trist în preajma unui astfel de miros? Mă înţelegi acum?

Este ceva atât de pământean şi atât de sfânt, de rustic şi de seducător, în tot procesul acesta de pregătire al pâinii. Ceva se eliberează şi ceva se încheagă. E un proces alchimic din care iese hrană pentru trup şi simţuri în aceeaşi măsură.

Iar mirosul, mirosul de pâine proaspată e mirosul de acasă la fel cum e şi mirosul de trup curat. Acel acasă unde te
întorci mereu pentru a o lua de la capăt, acel acasă intim care e doar al tău şi doar în tine.

Beatrice scrie

Cu un an mai mare decat mine, Beatrice a fost mult timp inspiratia mea pentru a fi un om mai bun si mai complet. O numesc si acum " idolul meu" pentru ca in adolescenta ea reprezenta pentru mine tot ceea ce imi doream sa fiu atunci si credeam ca nu voi ajunge niciodata: libera, creativa, talentata, frumoasa, iubita, sigura pe mine.

Beatrice e prietena mea si aseara se afla intr-un mic impas: cum sa inceapa din nou sa scrie? Asa ca am rugat-o sa scrie orice, un vers, cuvinte fara sens, sau cel mai bine sa-mi scrie mie o poveste. Si a scris: cu frumusetea, inteligenta, pasiunea si culoarea cu care doar ea poate sa scrie. Si cu un mesaj personal pentru mine.


Povestea:

Cărtărescu se apucă de medicină
R: Bine ati venit la emisiunea Totul despre sănătatea orală. Este o onoare să vă avem pe platoul B1 TV!
C: Bine v-am găsit.
R: În emisiunea de astăzi, domnul doctor Cărtărescu ne va oferi informații  despre implanturile dentare. Înainte de asta, vă rog să-mi permiteți - nu pot să-mi rețin uimirea, și cred că sunt în asentimentul telespectatorilor: Ce v-a determinat să vă apucați de medicină, Domnule Doctor? 
C: Întotdeauna există o explicație, nu-i așa? 
R: Toată media a fost asaltată de această știre!
C: Este posibil să fi fost doar o chestiune legată de necesitatea obiectivă a unei reconversii profesionale. Trăim în vremuri în care, știm cu toții și, dacă nu, învățăm: poezia nu plătește ratele. Până la urmă, e doar o chestiune de adaptare la mediu. 
R: Sesizez o nuanță de ironie în această afirmație.
C: O! Sunteți foarte sensibil  
O mare parte a vieții am dăruit-o scrisului. Care m-a încununat strașnic.
A venit un moment în care a trebuit să fac o alegere și am hotărât să merg pe cealaltă potecă din pădurea galbenă!
R: Vă referiți la…
C: Frost, R. desigur: "Two roads, diverged in an yellow wood… And sorry I could not travel both… I took the one less traveled by and that has made all the diference". 
O altă poveste care mi-a secat bulbul rahidian a fost povestea Ilenei Cosânziene. Pe drumul spre palatul împăratului, găsește o cosiță de aur… Ehh! S-o ia… sa n-o ia… Spune calule… Iar năzdrăvanul grăiește: De-o ridici, va fi rău. Dar de n-o ridici, va fi și mai rău… Cam așa!
R: Cum veți continua totuși celălalt parcurs. Cel poetic, desigur.
C: Dacă gândesc mai bine, prea multă poezie nu am scris nici când eram în viață ( ha ha ha ha ). În cealaltă viață, desigur. Aș putea să scriu în timpul liber. Mă voi înscrie la un doctorat în științe medicale. Este uimitor cât de asemănătoare este explorarea intimității unui trup de fluture gigantic, de exemplu, pe un fluviu înghețat, cu inserarea unui șurub dentar într-un os. E, până la urmă, cam același demers: pe interior sau în lumea senzației, asemănarea e uluitoare. Mă minunez, de fiecare dată când inserez un implant dentar, de forța și vitalitatea pe care o capătă un corp neînsuflețit, o mimare a unui element biologic, până la urmă, în momentul în care este inserat cum trebuie, la locul în care trebuie.
R: Cu alte cuvinte, omul potrivit, la locul potrivit, nu-I așa, Domnule Cărtărescu?
C: Implantul potrivit, la locul potrivit, desigur. Acesta ar fi sensul corect, desigur!

Mesajul: 
Tu, Carmen, îmi e drag rozul bonbon de pe sânii tăi mari, calzi și alte lucruri care nu se spun între noi doamnele da vezi tu daca am pus ortografia corectă la ingleză. Că tot traduci pe altii in noaptea asta. O trecut mai mult de juma de ora cu scrisu asta bata-l vina. Na!

Ghiceste-mi in cafea!

Oricat zahar si lapte ai pune intr-o cafea proasta n-ai sa o faci sa fie buna. Ii vei schimba pe moment gustul dar senzatia de nemultumire ca ai baut o cafea proasta va ramane cu tine. Pe acelasi principiu cu tigara dupa sex. Asadar nu pot sa nu ma intreb in ce proportii se imbina placerea, dependenta si nevoia in cafeaua mea zilnica:

cata cafea cu lapte poti sa bei pana gasesti raspuns la toate intrebarile?

cata cafea cu zahar poti sa bei pana iti ineci toate dorurile?

cata cafea neagra poti sa bei ca sa-ti gasesti inspiratia?

cate frappe-uri ca sa-ti linistesti pasiunile prea arzatoare?

.... si cate latte-uri ca sa uiti toate dorurile?

Vanilla Latte Tall va rog!

Bucati de dorinta

Ochii albastri pe care i-as saruta inchisi ... pielea alba-aurie.

Parfumul pe care nu il simt dar il intuiesc facandu-l sa ma invaluie eteric.

Bratele puternice ce trezesc in uimire fantezii de mult adormite.

Zambetul pe care as putea sa-l sorb vorba dupa vorba.

Vis

M-am trezit cu miros de fum in nari. Nu de fumul care s-ar putea produce vreodata intr-un apartament din centrul Bucurestiului, ci de fum de frunze si paie arse pe pamant umed. Fum de toamna si de tara. Patul era gol. Cand o fi plecat de langa mine si de ce nu poate sa doarma niciodata mai mult sa ma trezesc eu inaintea lui si sa-l pot privi cateva minute cum respira in felul acela ireal de linistit?

Ma ridic din pat fara convingere. Afisajul electronic imi arata ca suntem intr-o duminica de octombrie.
...
Cand s-a facut octombrie? Aseara, cand m-am culcat era aprilie. Ce fel de gluma e asta?
Ma duc la fereastra si iedera ingalbenita de pe peretele vecinilor imi confirma ca e toamna.
Probabil ca visez imi spun in timp ce dau sa ies din dormitor. Culoarul lung spre bucatarie e intunecat si cufundat in liniste ca de obicei. Alte frunze galbene ma intampina si pe podeaua din bucatarie caci usa balconului e deschisa. Cateva raze de soare deseneaza geometrii ciudate pe mobila putina. Surpriza de a ma trezi in octombrie m-a facut sa nu vad cat e ceasul dar dupa pozitia acestor raze imi dau seama ca e trecut de pranz.
Langa espressor zace o gramajoara de capsule de cafea folosite, insa nici una nu e calda, semn ca nu a facut nimeni cafea de dimineata.
Ok. Imi fac curaj sa aflu ce se intampla si iau incaperile la rand. In prima camera florile de la 8 Martie zac uscate in aceeasi vaza asezata de mainile mele in nisa din perete. Ating o frunza care se sfarama imediat cu un fosnet ce misca aerul.
In studio ma sprijin de un perete ca sa pot contempla spatiul gol de aparatele foto, lampile, fundalul alb imens care nu credeam ca ar putea fi scos vreodata din casa asta...
Tremurand imping usile glisante si spatiul unde trebuia sa fie biroul si canapeaua rosie pe care am stat de atatea ori imbratisati se prabuseste peste mine. E gol si bantuit de o umbra ciudata. Ma las moale sa cad pe podea unde mi se deslusesc literele umbrei. Geamul e acoperit cu o pancarta pe care scrie invers: FOR RENT.
Incerc sa ma conving ca de fapt visez dar mirosul si temperatura parchetului par prea reale. E simplu imi spun. Il sun! Cum de n-am facut asta pana acum?! Ma ridic brusc, alerg pana in dormitor si caut infrigurata telefonul printre asternuturi. E mort. Iar cum el traieste intr-o lume iPhone un incarcator de Nokia va fi imposibil sa gasesc in casa asta.

Incep sa deschid usi si sertare dar gasesc doar lucruri de ale mele, lucruri care cu greu si-au facut drum acolo si atunci ma loveste un gand: daca sunt incuiata aici? Nu stiu cand am ajuns in fata usii grele de la intrare. E intr-adevar incuiata dar doar cu yala de interior deci pot sa ies. Si totusi...de ce? ce se intampla aici?
Stiu ca lucrurile nu mergeau chiar atat de bine intre noi dar sa se mute fara sa-mi spuna. Sa plece de tot in timp ce eu dormeam!

In timp ce eu dormeam... Daca am dormit tot timpul si doar l-am visat? Mi se parea uneori ca totul se intampla astat de usor, atat de simplu, exact ca intr-un vis. Poate chiar asta era - un vis. Era prima data cand viata mea era planificata, si mai ales planificata alaturi de cineva, pentru urmatorea eternitate. Stiam undeva intr-un ungher al sufletului meu ca nu poti sa faci planuri atat de indraznete care chiar sa se materializeze dar am ales sa cred de data asta mai ales pentru ca eram doi care visam acelasi vis. Pana la urma se pare ca e adevarat ca nu cuvintele pe care le rostim cu voce tare ne creeaza realitatea ci cele pe care ni le soptim suav doar noua insine.

Mirosul de fum de toamna ma readuce inapoi in casa, pe parchetul vechi.
Poate ca ar trebui sa plec. Cel putin sunt libera! Ma intorc acasa la mine si incerc sa dau de el sa aflu ce se intampla.
Sau poate e mai bine sa ma intorc in pat si incerc sa adorm? Poate cand ma trezesc lucrurile vor fi asa cum le stiam si va fi din nou primavara.

Mai este o camera in care nu am intrat. Camera lui George, una din fantomele casei. Mai sunt cateva dar nu prea sunt interesate de noi. George e cel mai curios si in plus e tot timpul acasa, nu iese niciodata, iar in serile cand sunt aici sta pe marginea patului pana adorm. M-am speriat la inceput dar acum ne toleram reciproc. Culmea azi nu a aparut deloc. El trebuie sa stie ce se intampla.

Usa de la camera lui e intredeschisa. E o camera nemobilata care asteptase mult timp sa se transforme intr-un birou. O singura oglinda veche, cu margini aurii era lipita de un perete. Tot timpul ma intrebasem de ce alesese sa puna tocmai o oglinda in camera aceea?

Oglinda e inca acolo. Un curent rece ma invaluie repejor si stiu ca George e acolo. "Ce se intampla George! Tu trebuie sa stii! Unde a plecat si de ce! Si mai ales de cand? De cand sunt eu aici?" Tacere.

Buna treaba, vorbesc cu o fantoma si ma astept sa-mi si raspunda! Sunt razna. O cafea m-ar ajuta. Da. Imi fac o cafea apoi plec. Sper sa mai am din ce.
Intoarsa in bucatarie nimic nu pare schimbat. Ma ridic pe varfuri sa imi aleg o cana de pe uscator. O aleg pe cea pe care i-am facut-o lui cadou. Mana imi trece insa prin portelanul colorat si unghiile imi ating palma.
Simt carnea vie si atingerea reala, in jur simt visul nostru si ma trezesc in miros de fum.

Tentatia si suspansul asteptarii

Nu prea mai stiu ce inseamna cuvintele din titlu dar azi cand le-am vazut scrise au miscat ceva in mine si am stiut ca mi-ar placea sa le aflu din nou sensul.

"Ne grabim ca sa asteptam" spunea o prietena si desi ii dau intru totul dreptate cred ca am pierdut pe undeva bucuria asteptarii. Reprezint perfect societatea in care traim si ma astept sa mi se indeplineasca imediat orice dorinta, sa am la click informatia de care am nevoie (cum adica sa nu am net?!), sa pot cumpara orice la orice ora si sa pot bea cafea in pahar de hartie la orice colt de strada. Sa dau un telefon sau maxim doua si sa gasesc pe cineva care sa-mi incalzeasca patul. Nu cred in mancarea semipreparata, dar in ultimul timp gatesc rar si nu-mi mai e foame in momentul in care quiche-ul e gata pentru ca nu am putut sa am rabdare si am rontait o multime de alte chestii intre timp.

Daca ma opresc sa ma intreb unde ma grabesc incercand sa obtin tot ceea ce vreau sa obtin, ei bine ... nu stiu.

Si cum nu stiu ma opresc un pic mai mult si-mi amintesc cum asteptam primavara dupa o iarna care dura jumatate de an ... cum asteptam sa ma fac mare si sa plec de acasa ... cum asteptam sa ma intorc intr-o Romanie pe care n-o vazusem de doi ani ... cum imi asteptam iubitul pe care il vedeam o data pe luna.

Da... imi amintesc si suspansul tuturor acestor asteptari: infiorat ca pasii pe o podea rece intr-o zi incinsa de vara, umed si abrupt ca primii stropi de ploaie dupa o seceta indelungata, involburat ca un parau de munte primavara, delicat ca spuma valurilor ce-ti spala prima data picioarele.

Iar gustul suspansului ... gustul primului sarut, gustul acela de buze usor umezite, de vin si scortisoara, de anticipare sarata si de miere in acelasi timp.

Cam asa ...

Cea mai grea intrebare

Si daca intr-o dimineata  voi vrea sa-mi beau cafeaua cu tine?
Daca intr-o zi voi avea nevoie de tine sa ramai pana dimineata?
Daca voi avea mintea plina de tine intreaga zi si iti voi spune asta pana sa vina seara?

Ce-ai sa faci atunci?

Ai sa fugi din nou gasind scuze pe care nici tu nu le crezi?
Ai sa te inchizi intre zidurile confortabile si gri ale sigurantei?
Sau poate ai sa fugi in alt pat in care nu ti se va aminti nimic despre cum e sa fii vulnerabil?

Stii bine ca intr-o zi iti va fi dor de mine. Stii bine ca nu vei mai gasi pe nimeni care sa-ti ofere libertatea pe care ti-o ofer eu. Stii bine ca nimeni nu te va mai provoca sa te uiti in tine asa cum o fac eu. Si stii bine ca intr-o zi vei fi liber de tine si vei intelege toate astea dar eu nu voi mai fi cea de acum.

Viata ca o prajitura

(Articolul urmator este un capitol din cartea Buddhist Boot Camp a lui Timber Hawkeye)

Cand un prieten m-a intrebat recent daca as schimba ceva la viata mea, i-am raspuns instinctiv “Absolut nimic! Sunt mai multumit decat am fost vreodata si mai fericit decat am crezut vreodata ca ar fi posibil.”

Raspunsul lui a fost, “Cu siguranta ai vrea sa ai mai multi bani, sau o casa mai mare sau CEVA, nu?” 
La care eu i-am raspuns… “Nu.” Adica sunt deja fericit, cine stie ce ar aduce mai multi bani in viata mea?!

Lucrurile stau cam asa: daca viata este o reteta de prajitura pe care incerci sa o imbunatesti, atunci a mea e PERFECTA pentru moment (avand continutul ideal de faina, zahar, praf de copt, etc.) Mai mult zahar, de exemplu, nu ar face neaparat prajitura mai buna. De fapt ar putea chiar sa o strice!

Deci daca nu esti fericit cu viata ta incearca sa-ti dai seama care ingrediente o fac amara si scoate-le. Nu te increde in reclamele care iti spun sa pui mai multa glazura deasupra pentru ca vei obtine doar o prajitura amara cu glazura.

Oamenii spun lucruri de genul, “Daca as putea sa merg in vacanta in Hawaii, viata mea ar fi mai buna!”. Problema este ca atunci cand te vei intoarce din insule (sau cu alte cuvinte dupa ce ai terminat de lins glazura de deasupra), te va astepta tot prajitura ta amara.

Dar, si asta e partea cea mai faina, daca potrivesti ingredientele, viata ta va fi minunata (cu sau fara glazura). Orice alt lucru distractiv pe care il vei face pe langa va fi glazura.

Avem sansa sa incercam o noua reteta in fiecare dimineata (mai ales atunci cand traim deplin). Asadar daca prajitura iese amara intr-o zi, e ok – o poti face altfel maine. Insa nu invinovati pe altii daca nu-ti iese bine prajitura; fiecare si-o coace pe-a lui.

Iata un secret: in timp ce reteta fiecaruia e intodeauna un pic diferita, ingredientele de baza pentru un blat reusit sunt iubirea, recunostinta, bunatatea si rabdarea. Si cel mai comun ingredient, care face prajiturile oamenilor amare, este frica, asa ca nu-l folosi!

Spor la copt!

Noaptea alba a galeriilor sau ce e in neregula cu carnaciorii

Sambata, aproximativ ora 4 dupa-amaiza. Torn apa jumatate pe langa aparatul de cafea analizand situatii si discutii din noaptea trecuta.
A fost o noapte alba, si nu una oarecare, ci una cu prieteni dragi, galerii de arta deschise pana dimineata, cocktail-uri si multa voie buna. O noapte alba a galeriilor care ne-au alimentat imaginatia si au insufletit subiectele de discutie.
Si cum nu exista noapte alba in centrul vechi fara sa ti se faca foame, iar arta fara mancare isi pierde din substanta, am poposit pentru o shaorma unii dintre noi, chipsuri altii, si o portie de nehotarare, eu. Coada era prea mare ca sa astept dupa un falafel asa ca am stat cuminte la masa adulmecand mirosurile din jur pentru a identifica ce anume as putea manca. Si uite-asa mi-a facut cu ochiul o caruta cu carnaciori nemtesti. I-am ales pe cei mai picanti sub privirea un pic ambigua a fetelor.

Cumva, dupa acest episod, discutiile din restul serii atingeau subiectul "carnaciori" culminand prin asocierea lor nefericita cu titlul de "starleta porno" la inaltimea caruia nu am reusit sa ma ridic in momentul in care mi s-a cerut sa citesc cu voce tare o poezie mai mult sau mai putin erotica. Poate ca a fost de vina cadrul in care ne aflam, subteran si arheologic al Cetatii Curtea Veche, devenit gazda unor exponate moderne si abstracte. Sau faptul ca starletele porno nu citesc in general si cu atat mai putin nu citesc poezie in public.

"Ce e in neregula cu carnaciorii ?" am intrebat eu contrariata dupa ce am parasit scena interactiva? Iar raspunsul m-a contrariat si mai mult : "Pai,...cine mananca carnaciori?"
Pai nemtii mananca cu siguranta! Iar daca sunt doua carute cu carnaciori la fiecare capat al strazii Smardan sigur mai mananca si altcineva ca doar nu sunt acolo ca sa ma astepte pe mine.

Cum seara noastra s-a prelungit inspre dimineata cu si mai multe glume si aluzii dar nici un raspuns clar despre ce e in neregula cu carnaciorii, am facut o scurta cercetare si cred ca mi-am aflat raspunsul intr-un citat al lui Otto von Bismark: "Legile sunt precum carnatii, e mai bine sa nu le vezi cum sunt facute."

Amuse-bouche

Recent am dat peste conceptul de amuse bouche si nu am putut sa nu fac, din nou, o analogie intre mancare si relatii.
Un amuse-bouche este un aperitiv special oferit de obicei de bucatarul sef si surprinde filosofia acestuia despre arta culinara. Un concept nouvelle cuisine cu aplicabilitate si in zona relatiilor nouveau amour - in cazul in care va intrebati ce e asta, ei bine un concept nou pe care tocmai l-am patentat.

Asadar a ti se oferi un a amouse-bouche presupune sa fii servit cu un aperitiv format din gustari mici, cat pentru o imbucatura, cu arome intense si aspect studiat si apetisant. Scopul lui este sa-ti starneasca apetitul pentru restul felurilor de mancare.

Un amuse-bouche romantic este exact acel tip de relatie care se serveste in portii mici, o intalnire scurta, un sarut furat, o jumatate de ora de sex pasional dupa care stai si tanjesti infometat dupa felul principal. Iar daca restaurantul e unul a la carte si ai facut rezervare la ora de varf, s-ar putea sa ai ceva de asteptat. Scopul lui nu este neaparat acela de a-ti starni apetitul pentru mai mult, desi asta va face cu siguranta, ci mai degraba de a inlocui felul principal. Si pe cel secundar. Si desertul.

Ce sa astepti de la acest tip de relatie? Nimic!
Sa te bucuri de ea asa cum te bucuri de surpriza chef-ului intr-un restaurant scump. Sa savurezi fiecare bucatica atat vizual cat si gustativ in asa fel incat sa o poti recrea de cate ori ai nevoie.
Daca ai noroc nu va dura mult pana cand vei gasi un fel principal sau un meniu cu trei feluri cu care sa o inlocuiesti.

Bon Apetit!

vise roz si baloane albastre

Am ramas fascinata de o fotografie ce infatiseaza o copilita imbracata in rochita roz, inconjurata de baloane albastre ca cerul senin. Nu i se vede chipul, ci doar visele din care e alcatuita lumea ei. Albastre si jucause zboara in jurul meu si nu reusesc sa le prind. In jur totul e ruina. O ruina artistica ce aminteste de un cutremur, dar totusi ruina. Nu ma mai vad nici pe mine si nu pot sa fac nici un gest ca sa prind macar un balon.
Si daca l-as prinde ce as face cu el? As zbura cu el sau l-as sparge ca sa-i analizez continutul?
Cred ca a doua varianta mi se potriveste mai bine. As analiza tot ceea ce ar putea merge prost pe baza experientelor trecute. As face asta cu fiecare balon pana cand as ramane fara vise albastre, inconjurata doar de urmele cutremurului nemilos numit viata si de un teanc de servetele inmuiate in lacrimi sarate.
Ei bine, aici am ajuns. Baloanele pe care nu le-am spart trebuie sa fi fost umflate cu heliu caci au zburat unde nu le mai pot vedea. Cat despre ruina din jurul meu nu stiu daca sa fug departe de ea sau sa incep sa rezidesc peretii daramati, asa ca doar o contemplu astepand sa-si schimbe singura forma si sperand ca briza de apus va impinge baloanele ratacite prin gaurile unde odata erau ferestre.