Orez cu lapte si perspectiva

Visele devin realitate si nu e neaparat nevoie sa se transforme in cosmaruri desi se pot indrepta in aceasta directie pe nesimtite. Si cred ca motivul pentru care se poate intampla asta este pierderea perspectivei.
Recent unul din visele mele mai vechi si oarecum abandonat, acela de a lucra intr-un restaurant a devenit realitate. O realitate in care ma trezeam printre voaluri de organza, umbre colorate, miros de condimente si betisoare parfumate. Deloc rau pentru un vis pe care l-am lasat in voia universului in momentul in care eu nu mai stiam de unde sa-l apuc ca sa-l fac tangibil.

Insa voalurile de organza si culorile umbrelor se intuneca uneori, mai ales atunci cand obosesti de prea multa implicare uitand ca soarele rasare si fara sa-i dai tu comanda si ca lucrurile functioneaza fara sa fii "in control" tot timpul.

Si atunci putina inspiratie ajuta. Eu am gasit-o redescoperindu-l pe Gordon Ramsay si show - rile lui culinare. Pasiunea si dedicarea acestui om mi-au amintit cum e sa inspiri prin exemplul personal. Inca incerc sa decodific ce anume sta in spatele acelei energii deboradante si a excelentei pe care o imprima in tot ceea ce initiaza si creeaza. Probabil credinta ca lucrurile nu pot fi facute altfel decat cu maxim de profesionalism?


Intre timp, lovita de foame si inspiratie in timp ce ma uitam la un episod din Kitchen Nightmares am avut viziunea unui orez cu lapte altfel. Adica cu fiert cu un baton de vanilie, un praf de cardamon, zahar brun si dragalit la sfarsit cu cativa stropi de ciocolata picanta - exact ca cel din poza.

I'm yours

Rasfoind facebook-ul am descoperit o noua muzica interesanta, relaxanta poate usor deprimanta dar frumoasa. Una din melodiile din playlist se numeste I'm Yours si ascultand-o s-a trezit in mine dorinta de a putea spune aceste cuvinte cuiva insa mi-am dat seama ca nu o voi putea face. Nu pentru ca mi-as fi propus sa adopt celibatul sau sa raman neclintita la farmecele minunatilor barbati din jurul meu. Nu! Pur si simplu pentru ca la un moment dat in vietisoara asta a mea am inteles ca nu apartin nimanui decat mie. In acelasi fel nimeni nu-mi poate apartine. Intelegerea aceasta a fost dureroasa in acel moment dar eliberatoare pe termen lung. A apartine cuiva poate suna dulce si romantic dar nu e decat o iluzie ce se poate transforma intr-o povara pentru celalalt si o incatusare pentru noi insine. Apartenenta duce la asteptari si la transfer de responsabilitate. Iar despre asteptari stim ca reduc bucuria.