joi, 30 august 2018

Daca as fi un personaj de-al lui Murakami

Numele meu ar fi Kaamyia si as fi o japoneza tanara, cu trup delicat si ochi negri si aprigi pentru ca tatal meu ar fi japonez iar mama mea grecoaica. Eu as fi produsul tulburat al iubirii lor de o vara in Creta.
Pentru ca mama a murit cand aveam cinci ani am crescut in Japonia cu tatal meu.

Pentru ca nu am uitat gustul pamantului pe care am fost conceputa mananc biscuiti de orez cu ulei de masline, oua fierte si natto. Seara beau vin rosu si citesc romane europene pana tarziu cand ma tarasc in pat pentru ca nu-mi mai pot tine ochii deschisi. Asta cand nu adorm pe canapea.

As avea un motam alb pe nume Sezghin. Probabil ar fi orb.

As avea un serviciu anost si monoton intr-un birou din Tokyo. In timpul liber as face excursii scurte la munte unde as privi neincetat cerul schimbator. Asta m-ar ajuta sa-mi pun gandurile in ordine. Ganduri care de altfel o iau razna foarte usor, calatoresc in lumi paralele si se intorc de acolo innebunite si cu stoluri de intrebari agatate de ele.

As asculta Brahms, Rachmaninov  si Chopin pentru a-mi mentine emotiile vii si fluctuante.

joi, 15 mai 2014

Actul II

Am umplut cada cu apă fierbinte ca să-mi spăl trupul de urma atingerii tale. Am umplut şi un pahar cu vin ca să-mi spăl şi mintea de toate gândurile despre tine.

Apa era puţin murdară precum intenţiile tale când m-ai atins prima data aşa că urmele degetelor tale sunt tot acolo.

Şi vinul era puţin cam tare, dar nu mai tare decât puterea gândurilor cu care m-ai înlănţuit aşa că doar am picat într-o beţie dulce precum aceea ca atunci când m-ai strâns în braţe prima dată.

Am ieşit din cadă lăsând apa să picure de pe mine şi am pornit din nou ploaia ca măcar din suflet să spăl urmele tale.

Am tras şi cortina nopţii pentru că ştiam ca prin ploaie şi întuneric îţi va fi mai greu să ajungi din nou la mine. Uitasem însă că ploaia şi noaptea îţi sunt prietene aşa că m-ai găsit.

Mă găseşti de fiecare dată şi eşti acolo mai neclintit cu fiecare încercare de a te alunga. 

Cine eşti tu ca să nu te pot scoate din memoria structurilor mele? Cum se poate naşte în spaţii goale aşa o pasiune care să-mi altereze realitatea până în cel mai intim amănunt al ei? Cum poate rămâne un singur gând, necontenit, fundalul tuturor celorlalte gânduri?

Răspunsul tău . . .


Sursa foto aici.

duminică, 20 aprilie 2014

Actul I

Imaginaţia topeşte distanţele, se joacă cu limitele timpului şi vieţile celorlalţi. Nu reuşesc niciodată să-ţi spun tot ceea ce aş vrea să-ţi spun iar asta îmi dă dureri de cap dimineaţa şi mă face să vreau sa mă întorc din nou în lumea viselor. Nu eşti lângă mine, nici măcar nu ştiu cine eşti, aşadar n-am de ales decât să mă întorc în lumea viselor ca să te găsesc.

Închid ochii şi încep să dau la o parte pânzele de paianjen şi voalurile minţii ca să pot ajunge la tine. Eşti aici. Ai fost tot timpul şi m-ai aşteptat. Pot să-ţi ating chipul, să simt asprimea părului ce-ţi cade zburlit pe faţă, să-ţi aud vocea când ceri barmanului încă o bere.

 Acum că m-am asigurat că eşti real în visul meu pot să-ţi spun tot ceea ce vreau să-ţi spun iar tu mă vei asculta privindu-mă cu un zâmbet îngăduitor printre norişorii fumului de ţigară.

Îţi povestesc despre fanteziile mele purtate de spuma mării pe plaje cu nisip fiebinte pe care s-a odihnit trupul tău.

Apoi îţi descriu cum stropii de ploaie cad pe ferestre mari precum muzica revărsată de un pian, adunând în mine un fluviu ce îşi caută drum pe lângă matcă.

Îţi spun cum atenţia pe care mi-o acorzi mă schimbă aducându-mă mai aproape de versiunea perfectă a ceea ce ştiu că sunt, dar că nu vreau să depind de atenţia ta pentru a ajunge acolo.

Îţi mărturisesc aproape imperceptibil că mă tem că te voi iubi prea mult iar teama mea va deveni reală şi îmi va contura realitatea aşa ca voi alege sa nu te iubesc deloc ca să nu mă frâng.

O cută uşoară îţi traversează fruntea dar zâmbetul tau e tot acolo. E prea mult ce-ţi spun? Nu te îngrijora, îţi poţi spune oricând că nu e real şi totul se va termina. Eu voi dispărea din visul tau şi tu din al meu. De fapt stai! Ăsta e visul meu . . . sau nu e?!


duminică, 22 decembrie 2013

Sunday morning and The end of the world

Love is easy. Love is no hassle. Love is like a Sunday morning.
It has to be.

I am listening to your music at the end of the world. On the other side of the world. At the end of my world.

I am watching myself in the mirror at the end of the world. I touch my face on the other side of the mirror. My hand hot, steams the mirror, blurs the image and takes me to the end of my world. Into your world.

And there you are. My eyes, your eyes; my lips, your lips; I hold your face in my hand.

At the end of the world I am you and you are me, there is no other way as love is the end of this world.

duminică, 8 decembrie 2013

Poveste de Iarna

E iarna si tara mea sufera. Vreau sa cred ca e suferinta dinaintea unei nasteri dar inima mi-e grea. Asadar caut o poveste care sa-mi aline seara.

***
E iarna si locuiesc de o saptamana intr-o vila victoriana pe Ellerdale Rd. Copiii au adormit cu greu dupa un sir nesfarsit de intrebari asupra activitatii artistice a Angelinei, soricica balerina. Intru in camera mea de la ultimul etaj. Inainte sa ma intind pe pat nu pot sa nu ma opresc putin si sa nu ma intreb a nu stiu cata oara cate printese au visat in acest pat in ultimul secol. Parca le vad spiritele diafane plutind in jurul lui.

Proprietarul casei e colectionar de mobila veche, opere de arta si copii mici.

Sunt obosita asa ca alung repede spiritele plutitoare ale presupuselor printese si ma asez pe pat. Imi scot balerinii si imi ridic privirea. In fata mea pe perete atarna greu o pictura cu trei nife si un faun ce canta la fluier. Doar ce s-a lansat filmul Cronicile din Narnia, pe care l-am vazut deja de trei ori in ultimele doua saptmani, asa ca nu pot sau nu sper de fiecare data cand ma uit la acest tablou (adica de cel putin trei ori pe zi) ca se va deschide undeva in el o poarta magica si voi pasi intr-o lume de poveste. Dulap nu am, doar un scrin, si poate e mai bine pentru ca daca as fi avut unul, probabil mi-as fi petrecut ore in sir ascunsa in el asteptand sa se deschida usile si sa cad in zapada.

Ma uit insistent la faun incercand sa-i atrag atentia cand usa camerei se loveste cu zgomot de perete lasand-o pe Gertrude imbracata in rochita verde din bumbac organic, sa intre in camera abia tragandu-si sufletul.
"Nannny, nanny, vino repede!" scanceste fetita. Are cinci ani, ochi mari albastri si e convinsa ca zanele exista.

Primul impuls e sa o iau la rost. Abia reusisem sa o imbrac in pijama si sa o adorm iar acum ii arde din nou de joaca. Insa expresia fetei ei e serioasa, nu pare ca vrea sa se joace.

"Ce s-a intamplat?"
"Veveritele! Mor veveritele!"
"...."
"Da, afara, trebuie sa le ajutam. Daca mor veveritele orasul e pierdut."

Ma trage de mana inainte sa apuc sa deschid gura. Mi se pare mie sau copilul asta e mai inalt decat acum 10 minute cand l-am bagat in pat?

O luam la fuga pe scari. Ma impiedic de carti si jucarii. La primul etaj cineva face exercitii de pian. Asta mai lipsea, imi zic, s-au trezit toti trei, o sa-mi ia cel putin o ora sa-i adun si sa-i adorm din nou. Arunc un ochi printre usi in camera cu pian, insa pe scaunel nu e Nicholas asa cum ma asteptam. Nu am timp sa reactionez sau sa gandesc caci Gertrude ma trage insistent pe scari. Desi am stins luminile cand am urcat in camera mea toata casa e din nou luminata iar zgomotul pianului din ce in ce mai puternic.

Alergam prin holul imens de la intrare insa am timp sa simt privirile statuilor atintite asupra noastra. In bucatarie e de asemenea lumina si pot vedea prin vitraliile inalte ca intreaga gradina e luminata ca si cum ar fi...dimineata? sau e o aurora boreala?

Nu am timp sa decid pentru ca fetita ma implora din priviri sa ma grabesc. Iesim pe terasa unde in fata noastra se intinde o priveliste sumbra. Gazonul verde arata ca un camp de lupta careia i-au cazut victime o multime de veverite.

Inteleg ca fetita nu glumeste si o intreb din priviri ce s-a intamplat.
"Vulpile albastre scanceste ea. Vulpile albastre au facut asta. Daca nu le oprim vor prinde toate veveritele, din toate parcurile si atunci orasul va fi pierdut."
"Bine, si cum facem asta?" o intreb.
"Nu stiu, tu esti nanny, tu stii povestea."

Din pacate stiu doar sa citesc povesti imi zic eu. Imi amintesc ca ar trebui sa adun toti cei trei copii si sa-i duc din nou in pat dar ceva nu se leaga in imaginea asta. De ce e Gertrude imbracata in rochita, de ce e atat de multa lumina afara la ora zece seara in luna ianuarie, si ce au patit veveritele astea? O fi vreo epidemie?
Imi revin insa repede caci fetita mea a coborat deja printre veverite si le ia in brate pe cele care sunt inca vii. Ma panichez la ideea ca s-ar putea imbolnavi la atingerea animalelor asa ca alerg dupa ea insa in clipa in care talpile mele ating gazonul aerul din jurul meu se schimba. Parca e mai dens iar lumina mai intensa. Inima mea se topeste si fara sa imi sau seama ce fac, ma trezesc ca adun si eu veveritele care par sa mai aiba un strop de viata in ele si, impreuna cu Getrude, le ducem bucatarie la caldura.

Fetita e trista insa dedicata intru totul micilor creaturi cu care pare sa comunice intr-o limba doar de ea stiuta. Ma induioseaza acest suflet blond, in rochita verde, semanand cu un pui de druid dintr-o poveste celtica. Ma simt complet neajutorata. Dintr-o data imi doresc ca zanele sa fie reale si sa intervina in mod miraculos pentru aceste veverite in suferinta. Iau copilul in brate si incerc sa o incurajez sau sa-mi fac eu curaj si ma surprind spunandu-i ca zanele ne pot ajuta daca le cerem asta cu credinta. Cu cat ii vorbesc mai mult cuvintele sunt mai apasate si mai hotarate si nu-mi mai apartin:

"Toate aruncaturile,
Toate facaturile
Si toate durerile,
Cele necurate
Si toate duhurile
Manate si tapate.
Eu le potolesc
Si-napoi le-nvartesc,
Pe capul cui le-o manat,
Pe capul cui le-o tapat"

"Nanny, Nanny  ce tot spui acolo! Vino repede! Iar fac galagie veveritele la fereastra mea si nu pot sa dorm".Gertrude imbracata in pijamaluta cu inimioare ma trage de maneca.

Faunul imi face cu ochiul.





Pictura de Daniel Maclise.


duminică, 17 noiembrie 2013

Trup şi Pâine

Sâmbătă seara casa bunicilor mirosea a pâine şi a curat. Eu şi soră-mea eram cocoţate în vârful patului, îmbăiate şi îmbrăcate în hăinuţe curate, cu interdicţia de a mai ieşi afară în praf. Lângă noi, pe masa din bucătărie stătea acoperită cu un ştergar gros de cânepă pâinea caldă, şi, uneori, plăcinte cu poale-n brâu, din care rupeam câte o firimitură fierbinte nemaiavând răbdare până la cină. Mirosul de pâine caldă era semnalul sfârşitului unei săptămâni de moncă şi în acelaşi timp dădea startul orelor lungi de trândăveală cu parfum de iarbă, flori şi miere.

Douăzeci de ani mai târziu, într-o seară plină de tot felul de emoţii amestecate produse de vara aflată în toi şi de preocupările mele de a mânca cât mai sănătos, m-am hotărât să îmi fac propria pâine. Să o frământ şi să o coc, şi cu puţin noroc să o şi pot mânca.

După câteva încercări eşuate şi telefoane disperate la bunica şi la mama pentru că aluatul ăla nu vroia pur şi simplu să crească oricâtă drojdie îi puneam, am îmblânzit-o. Coptul pâinii a devenit de atunci o poveste de iubire. Cand iubesc fac paine, când sunt prea copleşită de bucurie fac pâine, cand nu-mi găsesc rostul fac pâine. Fac pâine pentru că mirosul ei e sfânt precum tămâia şi înlătură orice tristeţe.

Opreşte-te pentru o secundă.

Imaginează-ţi mirosul de pâine proaspată.

Închide ochii.

Poţi fi trist în preajma unui astfel de miros? Mă înţelegi acum?

Este ceva atât de pământean şi atât de sfânt, de rustic şi de seducător, în tot procesul acesta de pregătire al pâinii. Ceva se eliberează şi ceva se încheagă. E un proces alchimic din care iese hrană pentru trup şi simţuri în aceeaşi măsură.

Iar mirosul, mirosul de pâine proaspată e mirosul de acasă la fel cum e şi mirosul de trup curat. Acel acasă unde te
întorci mereu pentru a o lua de la capăt, acel acasă intim care e doar al tău şi doar în tine.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Beatrice scrie

Cu un an mai mare decat mine, Beatrice a fost mult timp inspiratia mea pentru a fi un om mai bun si mai complet. O numesc si acum " idolul meu" pentru ca in adolescenta ea reprezenta pentru mine tot ceea ce imi doream sa fiu atunci si credeam ca nu voi ajunge niciodata: libera, creativa, talentata, frumoasa, iubita, sigura pe mine.

Beatrice e prietena mea si aseara se afla intr-un mic impas: cum sa inceapa din nou sa scrie? Asa ca am rugat-o sa scrie orice, un vers, cuvinte fara sens, sau cel mai bine sa-mi scrie mie o poveste. Si a scris: cu frumusetea, inteligenta, pasiunea si culoarea cu care doar ea poate sa scrie. Si cu un mesaj personal pentru mine.


Povestea:

Cărtărescu se apucă de medicină
R: Bine ati venit la emisiunea Totul despre sănătatea orală. Este o onoare să vă avem pe platoul B1 TV!
C: Bine v-am găsit.
R: În emisiunea de astăzi, domnul doctor Cărtărescu ne va oferi informații  despre implanturile dentare. Înainte de asta, vă rog să-mi permiteți - nu pot să-mi rețin uimirea, și cred că sunt în asentimentul telespectatorilor: Ce v-a determinat să vă apucați de medicină, Domnule Doctor? 
C: Întotdeauna există o explicație, nu-i așa? 
R: Toată media a fost asaltată de această știre!
C: Este posibil să fi fost doar o chestiune legată de necesitatea obiectivă a unei reconversii profesionale. Trăim în vremuri în care, știm cu toții și, dacă nu, învățăm: poezia nu plătește ratele. Până la urmă, e doar o chestiune de adaptare la mediu. 
R: Sesizez o nuanță de ironie în această afirmație.
C: O! Sunteți foarte sensibil  
O mare parte a vieții am dăruit-o scrisului. Care m-a încununat strașnic.
A venit un moment în care a trebuit să fac o alegere și am hotărât să merg pe cealaltă potecă din pădurea galbenă!
R: Vă referiți la…
C: Frost, R. desigur: "Two roads, diverged in an yellow wood… And sorry I could not travel both… I took the one less traveled by and that has made all the diference". 
O altă poveste care mi-a secat bulbul rahidian a fost povestea Ilenei Cosânziene. Pe drumul spre palatul împăratului, găsește o cosiță de aur… Ehh! S-o ia… sa n-o ia… Spune calule… Iar năzdrăvanul grăiește: De-o ridici, va fi rău. Dar de n-o ridici, va fi și mai rău… Cam așa!
R: Cum veți continua totuși celălalt parcurs. Cel poetic, desigur.
C: Dacă gândesc mai bine, prea multă poezie nu am scris nici când eram în viață ( ha ha ha ha ). În cealaltă viață, desigur. Aș putea să scriu în timpul liber. Mă voi înscrie la un doctorat în științe medicale. Este uimitor cât de asemănătoare este explorarea intimității unui trup de fluture gigantic, de exemplu, pe un fluviu înghețat, cu inserarea unui șurub dentar într-un os. E, până la urmă, cam același demers: pe interior sau în lumea senzației, asemănarea e uluitoare. Mă minunez, de fiecare dată când inserez un implant dentar, de forța și vitalitatea pe care o capătă un corp neînsuflețit, o mimare a unui element biologic, până la urmă, în momentul în care este inserat cum trebuie, la locul în care trebuie.
R: Cu alte cuvinte, omul potrivit, la locul potrivit, nu-I așa, Domnule Cărtărescu?
C: Implantul potrivit, la locul potrivit, desigur. Acesta ar fi sensul corect, desigur!

Mesajul: 
Tu, Carmen, îmi e drag rozul bonbon de pe sânii tăi mari, calzi și alte lucruri care nu se spun între noi doamnele da vezi tu daca am pus ortografia corectă la ingleză. Că tot traduci pe altii in noaptea asta. O trecut mai mult de juma de ora cu scrisu asta bata-l vina. Na!